Dincolo de usa camerei mele

Primul lucru pe care il fac adunci cand deschid fereastra e sa trag aer in piept, sa simt mirosul atmosferei, sa stiu ce parere are ziua asta despre noi, oamenii. Apoi privesc cerul, ma gandesc la cateva idealuri si imi dau seama cat de important e ca am sansa sa pot merge spre un ideal, ca nu l-am avut de la-nceput, ca sunt inca pe drumul meu si ma bucur de toate obstacolele, de toate ocaziile sa descopar lumea si-apoi cand alerg prea repede prin ea, sa ma opresc un timp in asteptarea sufletului. Serile de februarie sunt atat de linistite in camera mea, gandurile devin vizibile, au culoarea cerului din timpul zilei. Ma amuz, pentru ca prin gandurile mele nu treci oricum, ci mergand pe sarma, iti trebuie o lectie de echilibristica sa nu te-atraga ori partea stanga de partea careia e o vale adanca cu munti inalti si curenti de aer puternici, ori partea dreapta unde ai intreg sistemul planetar cu praf cosmic si stele. Cert e ca pana la urma vei cadea, ori in stanga ori in dreapta, oricum peisajele iti ofera privelistea pentru care mertia sa mori, insa tu nu vei muri, vei cadea doar in subconstientul meu, cat mergi pe sarma esti doar in gandul meu. De la fereastra vad strada cu oameni putini, casele vechi inghesuite in parcelele strambe, trapezoide, emanand un miros de igrasie spulberat de vant. In ele stau oameni diferiti ca formulele cuprinse in paranteze rotunde si apoi patrate la diferite puteri. Brutaria e singura care mai are lumina aprinsa, ea e filosofia in tot noir-ul armonic, e originea cauzei observatiei din noapte, e luna reflectata in mare . Mi-a suras ideea ca brutarii sunt niste fantome albe cu cearcane, dar nu a fost infiorator deloc, ba mai mult am ras de ce poate sa-mi treaca prin minte la ora asta. Atunci cand ma intind in pat si imi desfac cureaua ceasului de la mana si-l pun pe noptiera, dupa nu mult timp ii aud ticaitul, pentru mine ticaitul asta e linistea absoluta, e ataraxie. A inceput sa ploua si mirosul e izbitor de asemanator cu noaptea din Sibiu in care dupa un concert de jazz si lungi discutii cu o straina la fel ca si mine, ne-a prins ploaia pe stradutele vechi pe care am alergat pana la casa cu obloane grena, in care noaptea a prins gust de ploaie pe trupurile noastre si noi am simtit asta pe propriile buze. Dupa ce construiesti un personaj asa cum vrei tu sa fie, lumea il cunoaste asa cum tu l-ai conceput, in felul in care l-ai conceput, cu actiuni limitate in mediul si timpul pe care l-ai conceput, numai tu il cunosti si altcumva, zambind, la sfarsit. Daca ti se pare ca tie ca doctor dupa ce vindeci oameni, cineva iti va multumi, daca tie ca frizer, bancher, notar, avocat, actor, iti va multumi cineva pentru prestaia ta, ei bine unui scriitor ii va multumi mereu prima data personajul. Dupa un roman, poezie, nuvela, schita, nota, personajul ii zambeste si ii spune multumesc scriitorului, de-asta nu trebuie sa fii surprins si nici sa crezi ca sunt nebuni, e un fum oniric in ei, e cat se poate de normal si real. [...]

Momente si stari descriptive.

- Ai grija, presiunea gazului e foarte mica, apropie chibritul mai mult de ochiul mic. - Pai si pe ochiul mijlociu de ce nu pot sa pun? - Pentru ca nu se face cafeaua pe ochiul mijlociu...ibricul de cafea se pune pe ochiul mic. De unde sa aiba ea habar, nu are de unde sa stie ca eu aveam acasa cand eram mic un aragaz caruia nu-i mergea decat ochiul mijlociu si cel mare si m-am invatat cu cel mijociu. In fine, n-are importanta... - Iti pun zahar? O lingurita? Doua? - Niciuna . - Nici eu nu imi pun zahar. - Lapte? - Da... Tu nu iti pui? - Nu, mie imi place asa cum este, sa simt gustul ala macinat. - Esti mai ciudat decat credeam - Probabil sunt din alt film, adica tu esti intr-un s.f. eu intr-o comedie, cel putin in momentul asta... - Ha Ha! Ia zi, vi des in clubul asta? Iti place? - Sincer, e prima data si ultima. Parerea mea e ca, si chiar nu trebuie sa te simti jignita, ca avantajul locurilor de genu e ca vin cu o partida de sex, in pretul intrarii si de asta probabil pare misto. - Nici nu mi-ai spus cum te cheama... - Nu stiu daca ar avea vreo importanta, oricum in zece minute plec si n-ai sa ma mai vezi. Nici in amintiri nu voi mai veni si stii de ce? - De ce? - Pentru ca nici macar nu ti-am pus-o. Ai fost atat de beata ca m-as fi putut molipsi. Am ajuns si in oraselul meu. Cerul aproape ca nu-l mai diferentiezi de o panza a lui Manet. Ploaia apasa greu de doua saptamani pe caldaramul bulevardului, oamenii sunt tot mai rarefiati. Aerul neobisnuit de rece face ca expiratia sa fie aburinda, floraria de la colt de strada si ea neobisnuit de colorata, florile primavaratice venind parca din alt timp, doar tigancusa sibianca cu obrajii imbujorati sta neclintita cu un zambet ce ignora vremea apriga, invitandu-te sa cumperi o lalea rosie. Ce minunatie, inconjurat de muntii astia, totul s-a facut atat de mic in orizont. Supermarketul, locul de unde imi cumpar ceai, lamai, portocale, lapte, etc. Sincer dupa trei luni, desi e mult timp de cand n-am mai vorbit dar de trei luni nici macar aproape nu mai sunt, dupa trei luni sper sa ma indrept spre rafturile cu mirodenii sau lactate sau fructe sau orice...si sa fii si tu acolo, asteptandu-ma cu zambetul ala, sau de vanzare...sa scrie numele tau...si preturile: ala mic si ala mare. Pretul mare, adica ala fas, fara t.v.a. sa fie numele lui, si pretul mic, ala real, sa fiu eu. Draga mea, sa stii, aud uneori glasul tau inainte sa adorm, ma face sa imi dau seama ca nu m-am mai barbierit demult, ca nu am mai scris demult poeme despre tine, ma face sa vad distanta asta mare dintre noi. Nu e un lucru pentru care nu poti continua, e un lucru pentru care nu imi pot face inteles sufletul...cum ai intrat in felul asta si cum iesi asa...fara sa fi apucat sa-ti citesc macar o data ceva, fara sa-mi fi studiat astronomia gandurilor intr-o noapte de vara. Stiu, in dauna mea descopar geniul sculptand asteptarea, dar atat de greu te obtin...incep sa-ti uit buzele si ochii...barbia, umerii...tu nu poti fi muza mea, tu nu poti fi impietrita...rondelul asta nu e pentru tine. Toate padurile adunate, muntii, apele, rasariturile, apusurile, nu mi te vor mai aduce vreodata cu pielea mirosind a narcise, a primavara, a prospetime, nu mi te mai aduc in memorie pentru ca undeva sarma gandurilor pe care mergeam s-a rupt. Nagyenyed e un oras mic din patru litere. Aiud. Apartamentul de aici este mare, luminos, e fain. Am cumparat un cd cu Johnny Raducanu, o recenzie a intamplariolor de la Tescani. Zona Aiudului, e o zona renumita a podgoriilor romanesti. Sate viticole foarte faine, m-am gandit sa-mi iau o saptamana de vacanta la vara, e o vila frumoasa in mijlocul celei mai mari podgoorii din Romania. Aici probabil nu te voi mai gasi, probabil te voi pierde in cerul albatru zdrentuit. Imi descopar pasiuni culinare, daca nu te mai inventez in cuvinte, te gasesc foarte curand o salata. Acoperisurile sunt tablouri ale uitarii pictate de ploaie sub cheia sol. Brutaria saseasca, cu retete traditionelle sächsische fac din cornurile bavareze si pitele coapte o minunatie. O stare de ospitalitate, asta iti invoca ardealul, si-n lipsa ta asta e singurul lucru care ma mai inmoaie. Felia rotunda de lamaie cade in cana cu ceai negru la fel cum eu ma afund in miezul patului acoperit de patura groasa, devorand o carte de Noica. Ce prjudiciu al firii, sa te pierd fara a te fi castigat. Am platit de doua ori pretul. In acest caz, dragostea e o evreica bine instruita. Ia-ti o duminica pentru a ma descoperi sub soare. Pentru a ma gasi cel ce-ti prepara cafeaua si cel ce-ti pregaeste zambetul. Ia-ti o duminica pentru a te simti in largul tau asa cum trebuie sa te simti mereu...pentru a gusta din momentele alea ale vietii pentru care nu exista reteta si ingrediente decat la noi doi. Ia-ti o duminica pentru a nu mai zbura ca o pasare solitara, timpul curge, poti sa faci cata arta vrei din el, nimic nu iti va stinge supernova ascunsa sub pleoapele tale. Am descoperit „sava apuseana“ , am baut apa minerala dintre stanci si am innoroit pana la gat ca sa vad puii de capra neagra. Am facut pentru prima data o strachina din lut. Mainile mele pareau a avea o inima separata de a mea in ele. Am ras cu lacrimi cand, ne-am transformat in niste raci dupa o incercare de schi. E mai greu de cat credeam, incep sa cred schiurile ar fi trebuit montate undeva pe burta. Drumul parea ales de Hitchcock, nu de noi, nici de motul care stia pe de rost drumul prin muntii si care radea sarcastic. Maiculita, venii eu de la campia Romanatiului, unde nu te-nghite lupul, aci in miezul rapitoarelor. Brrr! Gemul de caise. Un camp de lupta intre ochi si gura. Adulmeci sau gusti. Am adulmecat destul, trebuie sa gust. Dupa ce am devorat un sfert de borcan, m-a prins din urma senzatia ca mi-ai zambit si mi-am adus aminte ca „Ai si acum urme de gem pe nas“. Cate trec si cate se aduna...macar de-ai fi tu poate-n zbor in timp ce eu iti voi canta doina.

3 ANI.

Cand am ajuns in acea duminica la Bucuresti, n-am stiut ce se va intampla cu mine. Nici macar nu-mi formasem o idee despre mine, despre ce-am sa fac in timpul ce va urma, despre ce reguli sunt, cum se vor rasfrange asupra mea sau ma rog, o sa fiu si eu student ca toata lumea sau strictetea de aici imi va spala creierul. Primul raspuns a fost un neon care s-a aprin ucigator la ora sase fara douazeci de minute, dimineata. Sa vii de acasa, unde dormeai singur in camera si te trezeai la doisprezece si sa te trezesti la cinci si ceva si cu paispe’ suflete langa tine care sfroraie unul mai dulce ca celalalt, unul mai vorbitor ca altul si unul mai neinteles ca altul din cauza dialectului. Toata lumea la inviorare, pe canceru asta nici nu deschideam ochii acasa, dar sa mai alerg la bustu gol. Credeam ca am facut o alegere proasta, pentru ca in creieru meu afanat, se percepeau astfel de situatii dar credeam ca e distractiv. Pana simteai aerul curat al diminetii cum iti mangaie coloana. Vorbeam cu ceilalti colegi care erau in regie la facultati civile si imi spuneau toti cat de frumos e, lume multa, viata tata...la in mine prima zi am simtit puternic mirosul de piele al bocancilor care-mi atarnau mai greu ca doua pedepse-n picioare. M-am obisnuit din prima zi iar apoi, cand am incaltat dupa doua saptamani de instructie niste tenesi in oras simteam ca plutesc, ridicam picioarele de parca urcam scari incontinuu. Invatarea comenzilor si mai ales a locului pe care il ocupam in formatie mi-a luat ceva timp, defapt cam tuturor, iar pusca aia pe care toti pustanii vor sa o tina in mana macar o data, sa nu o fi vazut in fata ochilor, i-am purtat de grija mai mult ca unui copil. Fiecare era el cu pusca lui, nu o lasai un minut nesupravegheata, putea sa fuga, putea s-o fure cineva, o tineai in mana, sapte kg de copil de fier, te face sa-ti piara toata pofta mai putin de mancare. Cand intrai la masa si vedeai fasolea aia pe care acasa nici n-o miroseai, stateai o ora sa-ti vina randul si terminai in maxim 5 minute tot. Tot! In tabara de instructie m-am apucat de fumat. Tin minte ca de la un ardelean, care ulterior mi-a fost coleg de camera, am cumparat direct un cartus de Monte Carlo. Tigari care aveau sa-ti lase pe dinti un gust mai intepator decat acidul de baterie. In alea cinci minute de pauza intre orele de marsuri, bagai Monte Carlo ca sa-ti construiesti o dicutie si ca sa-ti mai treaca din gandurile de peste gardul unitatii. M-am folosit cat am putut de atuurile pe care le aveam, am reusit sa ma bag la grupul cultural, am scris poezie si am prezentat eventimetele culturale si asa am mai scos cate-o zi de invoire, am mai scurtat orele de instructie pentru alte pregatiri, in fine, buna asta. Transpiratia nu o mai simtea nimeni, pentru ca oboseala era atat de epuizanta incat reuseai sa dormi si-n cele mai vitrege conditii. Aveam trei straturi de haine pe mine, doua paturi de lana din `75 si ma trezeam sloi, iar ziua era o caldura care-ti facea impresia ca trebuie sa cauti aerul din incapere. Pana la urma a fost cea mai frumoasa perioada, acolo nevoia de a comunica ne-a unit pe toti si ne-a adus primele idei cam despre ce o sa fie vorba. Nu vreau sa spun tot ce s-a intamplat in acesti trei ani pentru ca as scoate o carte in sensul asta daca m-as apuca de povestit, insa mi-amitesc cu drag de cateva episoade, pe care nu le-as fi trait niciodata in lumea civila, nu le-as fi perceput. Am sa ma gandesc la 3 episoade, fiecare din cate un an. Decembrie, 2009. Am scapat cumva de ostila inviorare, in schimbul altor servicii pe care le-am prestat. La 6:10 dimineata trebuia sa fiu la departamentul unde se virau ziarele. M-am trezit cand s-a dat desteptarea, luminile de neon deranjante amplificau incomoditatea de a mai putea atipi cu cat erau mai aproape de mine, iar eu cum aveam patul de sus, unu din ele se aprindea orbitor in fiecare dimineata in fata mea. M-am dus la baie, am stat la coada, m-am spalat pe dinti, pe fata, barbierit, tot. La 6:05 faceam cararea in stratul gros de zapada pana la departamentul cultural. Acolo ajungeam, aranjam ziarele pe batalioane si celor care erau in conducerea manageriala, stateam 5 minute in anexa calduroasa unde acestea se intamplau, imi sorbeam o cafea de la tonomat care mi se parea Dumnezeiasca, timp in care mai aruncam cate-o geana pe dilema veche, curentul, imi luam un protv magazin ca era in plus mereu unul, si ma indreptam spre biroul comandantilor anului meu unde isi aveau destinatia. Mi-am dat seama ca e o chestiune pura de armata, lucrul asta, si-am facut asta cu convingerea ca treburile trebuie sa se miste cumva si eu nu puteam fi roata care sta. Bineinteles ca in camera aveam ce ziare voiam, stiam toate programele tv, numai ca tv n-aveam, in schimb toata lumea era la curent cu stirile, gratie mie, eram o Esca clasei. In fine, cand ma intorceam, fumam o tigara in negura diminetii, aburii se-amestecau in ninsoarea deasa, mirosul de tigara impietrea pe degetele mele reci care fixau straturile de hartie ale ziarelor, imprastiind mirosul proaspat de tus si care-mi lasau lasau urme pe maini, spalandu-se destul de greu. In fine acest drum zilnic, era mereu o poveste. Drumul cu miros de tus si cafea de tonomat neindulcita. Octombrie 2012. O zi cu multe frunze, si cu un ordin imperios adresat asupra noastra de a face curatenie. Curatenie insemnand ca nicio frunza sa nu mai existe. Pe toate spatiile verzi. E o chestiunde de timp. A trecut aproape o saptamana si tot n-am terminat, de unde faceam reclame si-apaream prin reviste, o grebla imi ocupa toata activitatea...si fizica si intelectuala. Asta a fost cea mai buna lectie de rabdare pe care am avut-o, o lectie care m-a inzestrat cu altruism si abnegatie. Ne-am dat seama ca a fi o echipa inseamna chiar si a taia impreuna o buruiana imensa care se incapatana sa-si infiga radacinile adanc in pamant. Apoi intr-o pauza iti aprindeai o tigara si-i trimiteai mesaj ei, iti spunea ca e acasa, invata, si tu ii spuneai ca faci bine, in mare parte la fel. Dar tu defapt erai in mijlocul naturii, mai aveai destul de muncit si e weekend si mai stiai ca ea e poate la o cafea si habar n-are cum e sa-ti sapi o groapa in care iti arunci toate caracteristicile unui om slab. Eu asa am perceput totul, eu am invatat din orice chestie care parea prosteasca si era prosteasca poate, dar am luat-o ca pe un test asupra mea, si cred ca rabdarea e castigata, umorul, seriozitatea si punctualitatea... si altruismul. Sunt situatii care te pun intr-o alta impostaza si daca nu inveti din ele, nu stiu unde ti-o fi creieru si inima. Cuvintele zburau pe hartie in poezii si povestile pe care le spuneam mereu toti cand se stingea lumina erau geniale. Fiecare spunea de ce ii e cel mai mult dor sau pofta, printre carnati cu oua-n tigaie, sarmale sau chec se afla o Maria sau mai stiu eu ce cucoana care ori ne-astepta dincolo de gardul unitatii ori se-ajuta sa-i treaca dorul de noi cu altcineva, pentru noi parca nici nu mai conta, era ea...Maria noastra sau cum o chema. Iunie 2012. Sala de clasa, nu mai fumez, dar ies cu baietii la tigara mereu, centrul marilor subiecte de discurie. Suntem la final, intram in sesiune apoi licenta, cea mai grea perioada, ce sa mai, ca pumnu-n ochi. Toate astea in euforia inceputului de sfarsit, asteptam cursul de Dreptul Muncii. Nu stiu ce sa zic, aproape toti profesorii au fost in regula, pana la examen, dar mai erau si ceilalti care, vorbeau si explicau din suflet tot, cat de prost si idiot ai fi fost, tot retineai ceva, si pe langa, aveau darul ala de pedagogi adevarati, facuti sa fie profesori. Cred printre putinele seminarii pe care le voi tine minte a fost ultimul seminar de Dreptul Muncii, un profesor care m-a facut sa regret ca s-a terminat cumva, ceea ce asupra mea e ceva sa regret asemenea chestii. Pentru toate greutatile care le-am intalnit aici si piedicile si pentru mana de oameni care poate ne-a nemultumit, nu trebuie sa denigrezi imaginea institutiei care te-a format. “Ba...sa nu faceti de ras institutia asta, sa fiti demni de ea, ea v-a imbracat, v-a dat de mancat, v-a invatat, nu...aia. Sa va faceti datoria pentru oameni si sa nu-i dezamagiti, voi sunteti schimbarea in bine, am incredere in voi si stiu ca sunteti cei mai buni”

O cana de ceai ne indulcita. Septembrie in zi.

E aceeasi camera mica cu balcon inspre strada Zarazei, prin a carei fereastra toamna se straduieste sa ma faca una cu ea, cu toata singuratatea ei, cu iubirile si plecarile din ea, cu amintiri aproape uitate fara prea multa savoare care la un moment dat sunt la fel de importante ca prezentul. E aceeasi camera mica, acelasi pat care imi inghite corpul de cate ori ma pun in el, acelasi parchet care trosneste la fiecare pas... Vezi tu, camera asta e plina de lucruri marunte, prin care respira memoriile, lucruri facute mici de distanta la care se afla, dar care sunt maturizate si au un sens la fel de mare ca fara ele nu ar mai exista altceva sa le inlocuiasca. N-am crezut ca ziua asta scoate la suprafata tot zatul, toata esenta ei...dar uitand-ma la ibricul de cafea cum fierbe, parca m-a facut sa cred. Dimineata cerul m-a facut sa ma simt ca atunci cand stateam pe patul de arma, si tot ce aveam mai frumos era gandul, cerul era la fel de gri si ziua parea o lectie de supravietuire cu frumusetea de a te gandi, era un concurs de a reda apoi in poezie si articole, ce mi se intampla mai frumos si la ce ma gandesc cel mai frumos sau poate proportiile erau altele si contopite imi aduceau o singura stare, dorul. Dorul de ea, dorul dintr-o cafea, dorul de a asculta muzica aia ol', dor, dor si iar dor. Parca as fi dus lipsa de viata sociala, dar nu era deloc asa, era invers, numai ca in sinea mea, pastrez anumite coordonate, lucrurile astea simple care trebuie sa le maturizez cumva, memoriile...daca le uiti, e ca si cum nu ar fi existat si implicit nici tu. Lucrurile astea te fac sa fii un om frumos si bun si tot ele fac intr-un fel ca oamenii sa cunoasca asta, sa te simta. Dimineata asta exact asa a fost, mi-am facut un ceai al carui abur se facea nori la orizontul ochilor mei...am deschis fereastra larg, l-am savurat pe balcon. Ziua asta are scapate in ea si-alte ingrediente, mirosul ei mi-aduce aminte de mirosul pielii curate, si nu doar de asta ci si de mirosul intim al pielii, de boema ei. Mirosul provocat de afectiunea trupurilor are note sentimentale, la fel ca ziua asta. Sunt simple gesturi, momente, zambete, imagini abstracte care inseamna mai mult decat vidul, ele sunt ca un semn de carte pentru romanul pe care-l traiesti si raportandu-te la ele, ai sa ai surpriza de a descoperi cu adevarat cat de frumos se dezvolta armonia asta in oameni, in tine, ai sa iti faci o idee a unei vieti eflorescente. Ceaiul e clepsidra gandurilor agreabile care mi-a ramas in ziua asta, in care totusi cerul s-a mai limpezit. Ce timp, ce simfonie autumnala...iti imbata starea cu aroma ei nedefinita, te face sa crezi ca distanta e doar obiectul pentru care exista. Cum aproape ceaiul e pe terminate, ma gandesc sa fac o plimbare si cateva fotografii prin zona, orasul e imbibat in poezie si se face ca e o seara tare placuta. Probabil s-ar incheia perfect intr-o incapere cu muzica jazz alaturi de oameni dragi. Incerc sa sting lumina in capul meu si sa inchid bine usile, pe unde am umblat. Am sa uit sa inchid cateva, probabil si maine e o zi interesanta, stiu ca n-am cum sa evit ceea ce ma asteapta de fapt. Astazi am simtit acel miros. Cineva sau ceva, mi-a oferit gustul intreg in toata compozitia a unei zile implinite. Astazi am fost cuprins de beatitudine prin cel mai simplu si curat mod si cred ca oricine ar trebui sa profite de lucrul acesta, e cel mai frumos lucru pe care il avem, sufletul, desfatarea lui e unica noastra nevoie ca oameni, nu ca personaje. Vezi tu, zaharul intarit de pe lingurita de cafea, se poate sa fie brun pentru ca a venit toamna, nu-ti trebuie decat explicatia cea mai frumoasa, pentru ca e mai sanatoasa.

Barbatul de Duminica.

Un ciclu plictisitor, incepe...Sambata.

Ce ramane sa fac, ce mai ramane sa fac acum? Stau in toiul noptii, la ora cand artistii se misca robotic de oboseala si intelectualii gandesc mai limpede ca niciodata. Eu tot privesc spre port de pe geam...vad vapoare cum vin si pleaca,vad cum se intorc unii vaporeni cu familia mergand spre casa toti...si mai vad acelasi grup de cartier care in fiecare noapte este aici, sunt cuminti...nu fac galagie. Mai sunt si nebuni, mai nebuni ca mine, astia coboara si se plimba la ora asta si constata anumite lucruri interesante sau interesante doar pentru ei.
Toate parca au un final insa nu vrei tu sa-l vezi si-l prelungesti anapoda ca e tot final se numeste. Ma gandesc la perioada in care apar culorile vii pe haine, in mintea unora, in cocktailuri, in societate pana la urma. Imi povestea un domn Averescu din Bucuresti, cu un zambet din anii tineretii lui, cum un vecin de-al lui l-a strigat intr-o dimineata de 1 ianuarie 1961, spunandu-i:"Domnule Matei! La multi ani! '61 trebuie sa fie un an prosper, eu cred ca o sa-mi iau un nou Ford".Cam toata lumea simtea o imbunatatire, iar palariile erau de calitate...barbatii erau domni si-aveau multa grija, femeile erau ele insele o calitate imbracate in acele rochite facute manual, lucrate de minti destepte. Din acea perioada tanara a lumii, ne-am trezit intr-o lume complicata in care domnul Averescu imi spune cu zambetul anilor lui destui"Lumea a imbatranit,chiar daca sunt mult mai multe noutati si tehnologia e un miracol, sunt efectele batranetii.Asa e si cu omul, la batranete isi desavarseste inteligenta dar nu si vitalitatea...acum omul merge cu mintea iar picioarele sunt undeva in spate sau sub el de mult nemiscate. Paralizia societatii...a vitalitatii societatii".
Eu tot ma uit cum vin si pleaca barcute...ma gandesc la cum sunt eu si nu gasesc inca o explicatie asupra firii mele sau lor, a unora. Imi iau jeansii pe mine un tricou, un hanorac si geaca de piele si pelc spre niste prieteni.Cum arat acum? Am o barba aspra nu mare dar deasa incat sa se vada de la o posta, indirect putin incruntat, mersul indiferent si-o privire destul de rece. Viata mea acum este una oarecare...vin de la serviciu mananc, ies cu prietenii mei cei mai buni, bem ceva, mancam ceva...discutam diverse fenomene si-apoi ajung acasa unde se afla una dintre ele. Ma multumesc ca ma iubeste, ar sta langa mine orice i-as face si oricum stie ca ma mai vad cu alte femei, dar nu indrazneste sa-mi reproseze pentru ca ma iubeste. N-a fost o sfanta... de-aia nu-mi prea pasa. Acum o privesc dupa o noapte mai lunga, e ora 4:30 dimineata si stand intinsa in pat cu mana pe locul unde ar fi trebuit sa fiu eu, iar eu stand in sprijin pe podul palmii ma gandesc: "E chiar frumoasa...e o femeie frumoasa...de ce dracu nu o iubesc?! Sunt un bastard mai tot timpul..."
Apare din ceata densa a cutiei tale craniene ca un vis sa-ti reamintesti. E ea, imbracata in alb, venind spre tine cu fruntea aplecata. Cand se apropie destul ridica privirea si-ti rosteste numele de parca ti-ar spune "Te iubesc!". Relatia cu femeia pe care o iubesti si te iubeste e perfecta insa nu despre asta vreau sa va scriu ci despre cilcu plictisitor pe care il are oricine. De multe ori ramai cu femeia asta...in relatia perfecta si la sfarsit e groaznic de plictisitor, avand o cumunicare argotica, sau nu ramai cu femeia asta pentru ca nu accepti decat perfectiunea si cand se-ntampla cel mai mic dezechilibru...va macinati reciproc si fiecare o luati pe alt drum.Ea o sa se descurce mai bine...pe bune, orice ar fi. Ar mai fi un caz in care relatia perfecta continua sa fie pana tarziu la batranete cand se va mentine acelasi respect, aceeasi naturalete...acelasi vis, asta am spus ca e relatia mea. Dar Doamne!Cat de frumos ma mint...
Ma mint ca multi altii, cand iti doresc sa fie asa si nu e, e doar pentru ca te gandesti un pic mai profund si din ghearele sufletului scapi mai greu daca n-ar fi mintea. In fine cum arat cand sunt in acea relatie, clasic, vorbesc incet, sunt eu asa cum ar trebui sa fiu...cu fata curata, tot un zambet. Dar stop!
Am ajuns cumva pe la borna cincizeci si ceva, soseaua e putin degradata si drumul se despica in doua. Eu merg pe cel din dreapta si ea pe cel din stanga...din instinct si asta a fost. Salut...!
Acum sunt in camera mea. Imi iau o pereche de blugi, un tricou, hanorac, geaca de piele. Am barba. Nu prea te ajut...depinde. Ce plctisitor...se inchide iar ciclul si trebuie sa astept pana va incepe iar...la fel de plictisitor. Ma uit la ea de pe marginea patului cum doarme...e frumoasa, de ce dracu nu o iubesc?! Ideea e ca dragostea te face mai bun orice ar fi si orice ar fi ea nu exista. De-asta sunt eu sa cred ca exista...si sa pierd timpul cu asta...dar cilcul se inchide atat de rece si plictisitor si se redeschide...in celalalt film si e tot o drama...un thriller si-un romantism.
Acum iesi din toate modulele create de mine! De la inceput: privesc cum vin si pleaca vapoare, barcute colorate...in acelasi cilcu...sambata.

Vineri. Mecanisme intelectuale fragile

Daca tot ce-i frumos pe lume ar fi inteles de toti sau numai de cei destepti, acestia ar fi creat copiii din cerneala, insa lumea este un paradox al firii si al pozitiilor sociale, bazata pe mandrie si intuneric mental.De-asta religia imi expune o viata normala, imi compune un orizont al lucrurilor ce le iubesc si mi le reda intr-un mod in care nimeni nu are curajul...asa-mi explic uneori de ce traiesc.

Acum sa trecem la mine...ma privesti de aproape...te uiti ciudat la mine si nu intelegi de ce zambesc, de ce ochii mei se clatina incarcati de fericire. Nu intelegi de ce vad prin tine... defapt nu vad prin tine, sunt total altundeva. Ascensiuni de vioara ametite de somn, piruete ingeresti de culori se-nvart anacronic in ochi, se clatina pupila intr-un mod frenetic, ca umbra dupa ceas -reciproca iubire. In mainile mele-nclestez armonia si implinirea unei singuratati ce expira si se prefac tot felul de minciuni ca n-au vrut sa raneasca...zilele sub pruni acasa cu ordinea fireasca, dulcele plictis ce-amar cadea pe umerii amorului curat prin care ne-am plimbat ca niste fantome fericite spre-nserat....cantand natura-n drumul nostru fara sa respire teama ca o aude omul.

Sa fie vineri,ziua in care imi amintesc mirosul palmelor bunicului meu care m-au invatat sa scriu la fel de bine cum ma mangaiau si greoaie ma ridicau pe scaun cand se pregatea masa. Sa fie vineri ziua in care adun tot ce-am agonisit in sufletul meu si pun sub egida ei.

Sunt lucruri care se potrivesc cu alte lucruri, la fel se intampla si cu oamenii, doar unii se potrivesc cu altii; poate ca nu stiati de ce am adus aminte de vioara, piruete ingeresti…de bunicul meu. Cand ajung in casa de la tara, o casa in care miroase a literatura, a om simplu si invatat, in care peretii ma strigau cu vocea copilului de acum cincisprezece ani, ma simt ca intr-o poveste…timpul nu mai e timp e o fila pe care tocmai alerg. Am gasit niste discuri vechi pe care un ac strambat de vreme scartaie multumitor, cat sa se inteleaga vioara…trompeta…

Despre asta vorbeam mai inainte cand spuneam ca numai anumite lucruri se potrivesc cu alte lucruri, asa-i acum, numai aici poti asculta tremuranda voce a vioarei, tusea seaca a trompetei care se-mpreuna natural cu tot felul de pasari aflate dincolo de geam.

Mi-aduc aminte culoarea, vitalitatea zambetului si fericirea privirii cu care ma astepta cand faceam cate-o prostie…vocea lui puternica de om impunator care se topea cand apaream cu sora-mea-n peisaj, e uimitor sa-l tot ascult cand inchid ochii, sa-l vad cum vine cu bicicleta, iar noi zburdand catre el cu soarele in priviri si parul amestecat de vant. Un singur lucru ma-ntristeaza cand ma gandesc la el. Sotia lui, bunica mea, o femeie exceptionala, o femeie pe masura lui, blanda, frumoasa, buna gospodina, nu a putut sa-l insoteasca in viata de pe vremea cand abia ne nasteam noi, eu cu sora-mea, asta l-a impiedicat, dupa ce noi am plecat la scoala si deja nu mai veneam asa des pe la el, sa mai continue.

Cand il aud pe tata vorbindu-mi despre ea, imi vine sa plang, iar cand ajung la tara, nu e om in satul ala sa nu-mi spuna despre ei “erau invatati si de toata isprava,in tot neamu’ <>,n-a fost om fara carte.” As spune ca firul s-a taiat la mine.

Ma gandesc la evolutia mea de apoi care a fost strans legata de viata la tara. Maica-mea si sora-mea parca sunt speriate de mediu rural. In schimb eu cu tata avem stranse legaturi senzoriale cu tot ce a fost si reprezinta acel loc pentru noi. E ca un hamac in care stai sa te relaxezi cand ai nevoie. Legat de evolutia mea, aici mi-am dezvoltat imaginatia, aici mi-am gasit inspiratia prima oara…locul asta pentru mine, cum sunt mai multe defapt, este un poem real…ciudat pentru ca un om normal nu poate spune asemenea lucruri si sa le sustina, dar eu cand intru in casa aia calc efectiv pe cuvinte, pe fotografii lirice. Poteca de la poarta pana acasa reprezinta cea mai frumoasa prefata a unei carti, cuvantul inainte al unui poet superm care cuvant este materie…poetul este Dumnezeu.

Pe la o varsta destul de frageda, pe cand din difuzorul bine deteriorat al unui aparat de radio din fata casei mele se amesteca Frank Sinatra, Aurelian Andreescu si un pahar de vin care statea in mana tatalui meu atat de recunoscator pentru grija si iubirea cu care a fost tratat de maini, eu tocmai ma-ndreptam spre spatele curtii si dincolo de ea, aveam un petec de pamant al carui capat se oprea in cursul unui parau. Am vrut sa merg acolo, obisnuiam sa merg acolo sa ascult simfonia oracaitoarelor si cum merg delungul raului ma linistesc in bezna locului, luminat usor de luna. Pe la vreo trei noapta, broscutele-adormira pesemne, eu m-am intins in lanul de grau al unui vecin si ma uitam pe cer, gasind mai multe conexiuni intre mine si el. S-a compus si versul, tin minte din poezia facuta atunci “Acum cand greierii-s pe camp, ca stelele pe cer”…o comparatie foarte adevarata, eram parca la un festival de opera, dupa broscute, greierii care se-ntindeau cu sonata prezenta in jurul meu ca niste stele, iar eu completam ca luna simetria celor doi ceri. Paraul era cel care mentinea imaginatia, clipocitul apei te aduce acolo, ca o vraja. Ma intorceam acasa apoi, dimineata era iarasi o partitura care ma lua in brate. Ma trezeam la masa din fata casei, sub lumina curata a soarelui, sub umrela facuta de cires deasupra noastra si apoi...micul dejun. Cresteam si simteam asta si ma bucuram enorm.

Acum am crescut si de casa, doar tata se mai ingrijeste si cu niste vecini recunoscatori bunicilor, carora le multumesc si eu la randul meu. Casa a ramas tot un poem, la care ajung tot mai rar, dar de cate ori am ocazia, nu ma opresc, ma duc acolo cu o dorinta si-o bucurie nemarginita. De sarbatori obisnuiesc sa plec cu tata sa punem lumanari la mormantul bunicilor si al celor apropiati de acolo. E foarte frumos sa mentii in timpul asta ritualul, sa conservi anumite obiceiuri care iti mentin identitatea. Eu ma gandesc la mine ca merg prin cele mai inalte si cele mai joase medii si asta nu-mi opreste sa-mi pierd ratiunea, sa-mi pierd cunostinta a ceea ce sunt si sa uit practic ce-am invatat atata timp. Mi-aduc aminte cand mergeam cu tata cu masina pe care n-am s-o uit niciodata o Dacia 1300 spre tara, era unul din lucrurile care se potrivea la randul lui cum spuneam la inceput…cu drumul cu…tot…nu mi-a fost rusine, ba chiar ma simteam foarte bine ca numai in ea se-amestecau atat de bine esentele si-asa ajungeam cu bine ca si cum am fi strabatut o padure din poveste, era nostim.

De multe ori ma vad in miezul varstei, fericit cu o femeia pe care o iubesc si ma iubeste, cu copiii pe langa mine intr-o casa asemanatoare aceleia, cu stupii de albine cu mini-livada de meri si visini, bancutele de printre pomi pe care-adorm citind diferite carti. M-am gandit ca poate chiar am sa traiesc acolo fericit restul vietii mele…cu toate ca sunt sanse destul de reduse… dar ar fi o onoare din partea mea pentru soarta daca mi-ar face o asemenea surpriza. Pana atunci ramane doar un sfarsit de saptamana in care eu pun iz de viata, ramane o zi de vineri in care incepe usor sa ploua iar eu va sarut, va mai astept sa recititi fragmentul si intru in casa.