O cana de ceai ne indulcita. Septembrie in zi.

E aceeasi camera mica cu balcon inspre strada Zarazei, prin a carei fereastra toamna se straduieste sa ma faca una cu ea, cu toata singuratatea ei, cu iubirile si plecarile din ea, cu amintiri aproape uitate fara prea multa savoare care la un moment dat sunt la fel de importante ca prezentul. E aceeasi camera mica, acelasi pat care imi inghite corpul de cate ori ma pun in el, acelasi parchet care trosneste la fiecare pas... Vezi tu, camera asta e plina de lucruri marunte, prin care respira memoriile, lucruri facute mici de distanta la care se afla, dar care sunt maturizate si au un sens la fel de mare ca fara ele nu ar mai exista altceva sa le inlocuiasca. N-am crezut ca ziua asta scoate la suprafata tot zatul, toata esenta ei...dar uitand-ma la ibricul de cafea cum fierbe, parca m-a facut sa cred. Dimineata cerul m-a facut sa ma simt ca atunci cand stateam pe patul de arma, si tot ce aveam mai frumos era gandul, cerul era la fel de gri si ziua parea o lectie de supravietuire cu frumusetea de a te gandi, era un concurs de a reda apoi in poezie si articole, ce mi se intampla mai frumos si la ce ma gandesc cel mai frumos sau poate proportiile erau altele si contopite imi aduceau o singura stare, dorul. Dorul de ea, dorul dintr-o cafea, dorul de a asculta muzica aia ol', dor, dor si iar dor. Parca as fi dus lipsa de viata sociala, dar nu era deloc asa, era invers, numai ca in sinea mea, pastrez anumite coordonate, lucrurile astea simple care trebuie sa le maturizez cumva, memoriile...daca le uiti, e ca si cum nu ar fi existat si implicit nici tu. Lucrurile astea te fac sa fii un om frumos si bun si tot ele fac intr-un fel ca oamenii sa cunoasca asta, sa te simta. Dimineata asta exact asa a fost, mi-am facut un ceai al carui abur se facea nori la orizontul ochilor mei...am deschis fereastra larg, l-am savurat pe balcon. Ziua asta are scapate in ea si-alte ingrediente, mirosul ei mi-aduce aminte de mirosul pielii curate, si nu doar de asta ci si de mirosul intim al pielii, de boema ei. Mirosul provocat de afectiunea trupurilor are note sentimentale, la fel ca ziua asta. Sunt simple gesturi, momente, zambete, imagini abstracte care inseamna mai mult decat vidul, ele sunt ca un semn de carte pentru romanul pe care-l traiesti si raportandu-te la ele, ai sa ai surpriza de a descoperi cu adevarat cat de frumos se dezvolta armonia asta in oameni, in tine, ai sa iti faci o idee a unei vieti eflorescente. Ceaiul e clepsidra gandurilor agreabile care mi-a ramas in ziua asta, in care totusi cerul s-a mai limpezit. Ce timp, ce simfonie autumnala...iti imbata starea cu aroma ei nedefinita, te face sa crezi ca distanta e doar obiectul pentru care exista. Cum aproape ceaiul e pe terminate, ma gandesc sa fac o plimbare si cateva fotografii prin zona, orasul e imbibat in poezie si se face ca e o seara tare placuta. Probabil s-ar incheia perfect intr-o incapere cu muzica jazz alaturi de oameni dragi. Incerc sa sting lumina in capul meu si sa inchid bine usile, pe unde am umblat. Am sa uit sa inchid cateva, probabil si maine e o zi interesanta, stiu ca n-am cum sa evit ceea ce ma asteapta de fapt. Astazi am simtit acel miros. Cineva sau ceva, mi-a oferit gustul intreg in toata compozitia a unei zile implinite. Astazi am fost cuprins de beatitudine prin cel mai simplu si curat mod si cred ca oricine ar trebui sa profite de lucrul acesta, e cel mai frumos lucru pe care il avem, sufletul, desfatarea lui e unica noastra nevoie ca oameni, nu ca personaje. Vezi tu, zaharul intarit de pe lingurita de cafea, se poate sa fie brun pentru ca a venit toamna, nu-ti trebuie decat explicatia cea mai frumoasa, pentru ca e mai sanatoasa.