Cand am ajuns in acea duminica la Bucuresti, n-am stiut ce se va intampla cu mine. Nici macar nu-mi formasem o idee despre mine, despre ce-am sa fac in timpul ce va urma, despre ce reguli sunt, cum se vor rasfrange asupra mea sau ma rog, o sa fiu si eu student ca toata lumea sau strictetea de aici imi va spala creierul.
Primul raspuns a fost un neon care s-a aprin ucigator la ora sase fara douazeci de minute, dimineata. Sa vii de acasa, unde dormeai singur in camera si te trezeai la doisprezece si sa te trezesti la cinci si ceva si cu paispe’ suflete langa tine care sfroraie unul mai dulce ca celalalt, unul mai vorbitor ca altul si unul mai neinteles ca altul din cauza dialectului.
Toata lumea la inviorare, pe canceru asta nici nu deschideam ochii acasa, dar sa mai alerg la bustu gol. Credeam ca am facut o alegere proasta, pentru ca in creieru meu afanat, se percepeau astfel de situatii dar credeam ca e distractiv. Pana simteai aerul curat al diminetii cum iti mangaie coloana. Vorbeam cu ceilalti colegi care erau in regie la facultati civile si imi spuneau toti cat de frumos e, lume multa, viata tata...la in mine prima zi am simtit puternic mirosul de piele al bocancilor care-mi atarnau mai greu ca doua pedepse-n picioare. M-am obisnuit din prima zi iar apoi, cand am incaltat dupa doua saptamani de instructie niste tenesi in oras simteam ca plutesc, ridicam picioarele de parca urcam scari incontinuu.
Invatarea comenzilor si mai ales a locului pe care il ocupam in formatie mi-a luat ceva timp, defapt cam tuturor, iar pusca aia pe care toti pustanii vor sa o tina in mana macar o data, sa nu o fi vazut in fata ochilor, i-am purtat de grija mai mult ca unui copil. Fiecare era el cu pusca lui, nu o lasai un minut nesupravegheata, putea sa fuga, putea s-o fure cineva, o tineai in mana, sapte kg de copil de fier, te face sa-ti piara toata pofta mai putin de mancare. Cand intrai la masa si vedeai fasolea aia pe care acasa nici n-o miroseai, stateai o ora sa-ti vina randul si terminai in maxim 5 minute tot. Tot!
In tabara de instructie m-am apucat de fumat. Tin minte ca de la un ardelean, care ulterior mi-a fost coleg de camera, am cumparat direct un cartus de Monte Carlo. Tigari care aveau sa-ti lase pe dinti un gust mai intepator decat acidul de baterie. In alea cinci minute de pauza intre orele de marsuri, bagai Monte Carlo ca sa-ti construiesti o dicutie si ca sa-ti mai treaca din gandurile de peste gardul unitatii. M-am folosit cat am putut de atuurile pe care le aveam, am reusit sa ma bag la grupul cultural, am scris poezie si am prezentat eventimetele culturale si asa am mai scos cate-o zi de invoire, am mai scurtat orele de instructie pentru alte pregatiri, in fine, buna asta. Transpiratia nu o mai simtea nimeni, pentru ca oboseala era atat de epuizanta incat reuseai sa dormi si-n cele mai vitrege conditii. Aveam trei straturi de haine pe mine, doua paturi de lana din `75 si ma trezeam sloi, iar ziua era o caldura care-ti facea impresia ca trebuie sa cauti aerul din incapere. Pana la urma a fost cea mai frumoasa perioada, acolo nevoia de a comunica ne-a unit pe toti si ne-a adus primele idei cam despre ce o sa fie vorba. Nu vreau sa spun tot ce s-a intamplat in acesti trei ani pentru ca as scoate o carte in sensul asta daca m-as apuca de povestit, insa mi-amitesc cu drag de cateva episoade, pe care nu le-as fi trait niciodata in lumea civila, nu le-as fi perceput. Am sa ma gandesc la 3 episoade, fiecare din cate un an.
Decembrie, 2009. Am scapat cumva de ostila inviorare, in schimbul altor servicii pe care le-am prestat. La 6:10 dimineata trebuia sa fiu la departamentul unde se virau ziarele. M-am trezit cand s-a dat desteptarea, luminile de neon deranjante amplificau incomoditatea de a mai putea atipi cu cat erau mai aproape de mine, iar eu cum aveam patul de sus, unu din ele se aprindea orbitor in fiecare dimineata in fata mea.
M-am dus la baie, am stat la coada, m-am spalat pe dinti, pe fata, barbierit, tot. La 6:05 faceam cararea in stratul gros de zapada pana la departamentul cultural. Acolo ajungeam, aranjam ziarele pe batalioane si celor care erau in conducerea manageriala, stateam 5 minute in anexa calduroasa unde acestea se intamplau, imi sorbeam o cafea de la tonomat care mi se parea Dumnezeiasca, timp in care mai aruncam cate-o geana pe dilema veche, curentul, imi luam un protv magazin ca era in plus mereu unul, si ma indreptam spre biroul comandantilor anului meu unde isi aveau destinatia. Mi-am dat seama ca e o chestiune pura de armata, lucrul asta, si-am facut asta cu convingerea ca treburile trebuie sa se miste cumva si eu nu puteam fi roata care sta. Bineinteles ca in camera aveam ce ziare voiam, stiam toate programele tv, numai ca tv n-aveam, in schimb toata lumea era la curent cu stirile, gratie mie, eram o Esca clasei. In fine, cand ma intorceam, fumam o tigara in negura diminetii, aburii se-amestecau in ninsoarea deasa, mirosul de tigara impietrea pe degetele mele reci care fixau straturile de hartie ale ziarelor, imprastiind mirosul proaspat de tus si care-mi lasau lasau urme pe maini, spalandu-se destul de greu. In fine acest drum zilnic, era mereu o poveste. Drumul cu miros de tus si cafea de tonomat neindulcita.
Octombrie 2012. O zi cu multe frunze, si cu un ordin imperios adresat asupra noastra de a face curatenie. Curatenie insemnand ca nicio frunza sa nu mai existe. Pe toate spatiile verzi. E o chestiunde de timp. A trecut aproape o saptamana si tot n-am terminat, de unde faceam reclame si-apaream prin reviste, o grebla imi ocupa toata activitatea...si fizica si intelectuala. Asta a fost cea mai buna lectie de rabdare pe care am avut-o, o lectie care m-a inzestrat cu altruism si abnegatie. Ne-am dat seama ca a fi o echipa inseamna chiar si a taia impreuna o buruiana imensa care se incapatana sa-si infiga radacinile adanc in pamant. Apoi intr-o pauza iti aprindeai o tigara si-i trimiteai mesaj ei, iti spunea ca e acasa, invata, si tu ii spuneai ca faci bine, in mare parte la fel. Dar tu defapt erai in mijlocul naturii, mai aveai destul de muncit si e weekend si mai stiai ca ea e poate la o cafea si habar n-are cum e sa-ti sapi o groapa in care iti arunci toate caracteristicile unui om slab. Eu asa am perceput totul, eu am invatat din orice chestie care parea prosteasca si era prosteasca poate, dar am luat-o ca pe un test asupra mea, si cred ca rabdarea e castigata, umorul, seriozitatea si punctualitatea... si altruismul. Sunt situatii care te pun intr-o alta impostaza si daca nu inveti din ele, nu stiu unde ti-o fi creieru si inima. Cuvintele zburau pe hartie in poezii si povestile pe care le spuneam mereu toti cand se stingea lumina erau geniale. Fiecare spunea de ce ii e cel mai mult dor sau pofta, printre carnati cu oua-n tigaie, sarmale sau chec se afla o Maria sau mai stiu eu ce cucoana care ori ne-astepta dincolo de gardul unitatii ori se-ajuta sa-i treaca dorul de noi cu altcineva, pentru noi parca nici nu mai conta, era ea...Maria noastra sau cum o chema.
Iunie 2012. Sala de clasa, nu mai fumez, dar ies cu baietii la tigara mereu, centrul marilor subiecte de discurie. Suntem la final, intram in sesiune apoi licenta, cea mai grea perioada, ce sa mai, ca pumnu-n ochi. Toate astea in euforia inceputului de sfarsit, asteptam cursul de Dreptul Muncii. Nu stiu ce sa zic, aproape toti profesorii au fost in regula, pana la examen, dar mai erau si ceilalti care, vorbeau si explicau din suflet tot, cat de prost si idiot ai fi fost, tot retineai ceva, si pe langa, aveau darul ala de pedagogi adevarati, facuti sa fie profesori. Cred printre putinele seminarii pe care le voi tine minte a fost ultimul seminar de Dreptul Muncii, un profesor care m-a facut sa regret ca s-a terminat cumva, ceea ce asupra mea e ceva sa regret asemenea chestii. Pentru toate greutatile care le-am intalnit aici si piedicile si pentru mana de oameni care poate ne-a nemultumit, nu trebuie sa denigrezi imaginea institutiei care te-a format.
“Ba...sa nu faceti de ras institutia asta, sa fiti demni de ea, ea v-a imbracat, v-a dat de mancat, v-a invatat, nu...aia. Sa va faceti datoria pentru oameni si sa nu-i dezamagiti, voi sunteti schimbarea in bine, am incredere in voi si stiu ca sunteti cei mai buni”
