Daca tot ce-i frumos pe lume ar fi inteles de toti sau numai de cei destepti, acestia ar fi creat copiii din cerneala, insa lumea este un paradox al firii si al pozitiilor sociale, bazata pe mandrie si intuneric mental.De-asta religia imi expune o viata normala, imi compune un orizont al lucrurilor ce le iubesc si mi le reda intr-un mod in care nimeni nu are curajul...asa-mi explic uneori de ce traiesc.
Acum sa trecem la mine...ma privesti de aproape...te uiti ciudat la mine si nu intelegi de ce zambesc, de ce ochii mei se clatina incarcati de fericire. Nu intelegi de ce vad prin tine... defapt nu vad prin tine, sunt total altundeva. Ascensiuni de vioara ametite de somn, piruete ingeresti de culori se-nvart anacronic in ochi, se clatina pupila intr-un mod frenetic, ca umbra dupa ceas -reciproca iubire. In mainile mele-nclestez armonia si implinirea unei singuratati ce expira si se prefac tot felul de minciuni ca n-au vrut sa raneasca...zilele sub pruni acasa cu ordinea fireasca, dulcele plictis ce-amar cadea pe umerii amorului curat prin care ne-am plimbat ca niste fantome fericite spre-nserat....cantand natura-n drumul nostru fara sa respire teama ca o aude omul.
Sa fie vineri,ziua in care imi amintesc mirosul palmelor bunicului meu care m-au invatat sa scriu la fel de bine cum ma mangaiau si greoaie ma ridicau pe scaun cand se pregatea masa. Sa fie vineri ziua in care adun tot ce-am agonisit in sufletul meu si pun sub egida ei.
Sunt lucruri care se potrivesc cu alte lucruri, la fel se intampla si cu oamenii, doar unii se potrivesc cu altii; poate ca nu stiati de ce am adus aminte de vioara, piruete ingeresti…de bunicul meu. Cand ajung in casa de la tara, o casa in care miroase a literatura, a om simplu si invatat, in care peretii ma strigau cu vocea copilului de acum cincisprezece ani, ma simt ca intr-o poveste…timpul nu mai e timp e o fila pe care tocmai alerg. Am gasit niste discuri vechi pe care un ac strambat de vreme scartaie multumitor, cat sa se inteleaga vioara…trompeta…
Despre asta vorbeam mai inainte cand spuneam ca numai anumite lucruri se potrivesc cu alte lucruri, asa-i acum, numai aici poti asculta tremuranda voce a vioarei, tusea seaca a trompetei care se-mpreuna natural cu tot felul de pasari aflate dincolo de geam.
Mi-aduc aminte culoarea, vitalitatea zambetului si fericirea privirii cu care ma astepta cand faceam cate-o prostie…vocea lui puternica de om impunator care se topea cand apaream cu sora-mea-n peisaj, e uimitor sa-l tot ascult cand inchid ochii, sa-l vad cum vine cu bicicleta, iar noi zburdand catre el cu soarele in priviri si parul amestecat de vant. Un singur lucru ma-ntristeaza cand ma gandesc la el. Sotia lui, bunica mea, o femeie exceptionala, o femeie pe masura lui, blanda, frumoasa, buna gospodina, nu a putut sa-l insoteasca in viata de pe vremea cand abia ne nasteam noi, eu cu sora-mea, asta l-a impiedicat, dupa ce noi am plecat la scoala si deja nu mai veneam asa des pe la el, sa mai continue.
Cand il aud pe tata vorbindu-mi despre ea, imi vine sa plang, iar cand ajung la tara, nu e om in satul ala sa nu-mi spuna despre ei “erau invatati si de toata isprava,in tot neamu’ <
Ma gandesc la evolutia mea de apoi care a fost strans legata de viata la tara. Maica-mea si sora-mea parca sunt speriate de mediu rural. In schimb eu cu tata avem stranse legaturi senzoriale cu tot ce a fost si reprezinta acel loc pentru noi. E ca un hamac in care stai sa te relaxezi cand ai nevoie. Legat de evolutia mea, aici mi-am dezvoltat imaginatia, aici mi-am gasit inspiratia prima oara…locul asta pentru mine, cum sunt mai multe defapt, este un poem real…ciudat pentru ca un om normal nu poate spune asemenea lucruri si sa le sustina, dar eu cand intru in casa aia calc efectiv pe cuvinte, pe fotografii lirice. Poteca de la poarta pana acasa reprezinta cea mai frumoasa prefata a unei carti, cuvantul inainte al unui poet superm care cuvant este materie…poetul este Dumnezeu.
Pe la o varsta destul de frageda, pe cand din difuzorul bine deteriorat al unui aparat de radio din fata casei mele se amesteca Frank Sinatra, Aurelian Andreescu si un pahar de vin care statea in mana tatalui meu atat de recunoscator pentru grija si iubirea cu care a fost tratat de maini, eu tocmai ma-ndreptam spre spatele curtii si dincolo de ea, aveam un petec de pamant al carui capat se oprea in cursul unui parau. Am vrut sa merg acolo, obisnuiam sa merg acolo sa ascult simfonia oracaitoarelor si cum merg delungul raului ma linistesc in bezna locului, luminat usor de luna. Pe la vreo trei noapta, broscutele-adormira pesemne, eu m-am intins in lanul de grau al unui vecin si ma uitam pe cer, gasind mai multe conexiuni intre mine si el. S-a compus si versul, tin minte din poezia facuta atunci “Acum cand greierii-s pe camp, ca stelele pe cer”…o comparatie foarte adevarata, eram parca la un festival de opera, dupa broscute, greierii care se-ntindeau cu sonata prezenta in jurul meu ca niste stele, iar eu completam ca luna simetria celor doi ceri. Paraul era cel care mentinea imaginatia, clipocitul apei te aduce acolo, ca o vraja. Ma intorceam acasa apoi, dimineata era iarasi o partitura care ma lua in brate. Ma trezeam la masa din fata casei, sub lumina curata a soarelui, sub umrela facuta de cires deasupra noastra si apoi...micul dejun. Cresteam si simteam asta si ma bucuram enorm.
Acum am crescut si de casa, doar tata se mai ingrijeste si cu niste vecini recunoscatori bunicilor, carora le multumesc si eu la randul meu. Casa a ramas tot un poem, la care ajung tot mai rar, dar de cate ori am ocazia, nu ma opresc, ma duc acolo cu o dorinta si-o bucurie nemarginita. De sarbatori obisnuiesc sa plec cu tata sa punem lumanari la mormantul bunicilor si al celor apropiati de acolo. E foarte frumos sa mentii in timpul asta ritualul, sa conservi anumite obiceiuri care iti mentin identitatea. Eu ma gandesc la mine ca merg prin cele mai inalte si cele mai joase medii si asta nu-mi opreste sa-mi pierd ratiunea, sa-mi pierd cunostinta a ceea ce sunt si sa uit practic ce-am invatat atata timp. Mi-aduc aminte cand mergeam cu tata cu masina pe care n-am s-o uit niciodata o Dacia 1300 spre tara, era unul din lucrurile care se potrivea la randul lui cum spuneam la inceput…cu drumul cu…tot…nu mi-a fost rusine, ba chiar ma simteam foarte bine ca numai in ea se-amestecau atat de bine esentele si-asa ajungeam cu bine ca si cum am fi strabatut o padure din poveste, era nostim.
De multe ori ma vad in miezul varstei, fericit cu o femeia pe care o iubesc si ma iubeste, cu copiii pe langa mine intr-o casa asemanatoare aceleia, cu stupii de albine cu mini-livada de meri si visini, bancutele de printre pomi pe care-adorm citind diferite carti. M-am gandit ca poate chiar am sa traiesc acolo fericit restul vietii mele…cu toate ca sunt sanse destul de reduse… dar ar fi o onoare din partea mea pentru soarta daca mi-ar face o asemenea surpriza. Pana atunci ramane doar un sfarsit de saptamana in care eu pun iz de viata, ramane o zi de vineri in care incepe usor sa ploua iar eu va sarut, va mai astept sa recititi fragmentul si intru in casa.
