Dincolo de usa camerei mele

Primul lucru pe care il fac adunci cand deschid fereastra e sa trag aer in piept, sa simt mirosul atmosferei, sa stiu ce parere are ziua asta despre noi, oamenii. Apoi privesc cerul, ma gandesc la cateva idealuri si imi dau seama cat de important e ca am sansa sa pot merge spre un ideal, ca nu l-am avut de la-nceput, ca sunt inca pe drumul meu si ma bucur de toate obstacolele, de toate ocaziile sa descopar lumea si-apoi cand alerg prea repede prin ea, sa ma opresc un timp in asteptarea sufletului. Serile de februarie sunt atat de linistite in camera mea, gandurile devin vizibile, au culoarea cerului din timpul zilei. Ma amuz, pentru ca prin gandurile mele nu treci oricum, ci mergand pe sarma, iti trebuie o lectie de echilibristica sa nu te-atraga ori partea stanga de partea careia e o vale adanca cu munti inalti si curenti de aer puternici, ori partea dreapta unde ai intreg sistemul planetar cu praf cosmic si stele. Cert e ca pana la urma vei cadea, ori in stanga ori in dreapta, oricum peisajele iti ofera privelistea pentru care mertia sa mori, insa tu nu vei muri, vei cadea doar in subconstientul meu, cat mergi pe sarma esti doar in gandul meu. De la fereastra vad strada cu oameni putini, casele vechi inghesuite in parcelele strambe, trapezoide, emanand un miros de igrasie spulberat de vant. In ele stau oameni diferiti ca formulele cuprinse in paranteze rotunde si apoi patrate la diferite puteri. Brutaria e singura care mai are lumina aprinsa, ea e filosofia in tot noir-ul armonic, e originea cauzei observatiei din noapte, e luna reflectata in mare . Mi-a suras ideea ca brutarii sunt niste fantome albe cu cearcane, dar nu a fost infiorator deloc, ba mai mult am ras de ce poate sa-mi treaca prin minte la ora asta. Atunci cand ma intind in pat si imi desfac cureaua ceasului de la mana si-l pun pe noptiera, dupa nu mult timp ii aud ticaitul, pentru mine ticaitul asta e linistea absoluta, e ataraxie. A inceput sa ploua si mirosul e izbitor de asemanator cu noaptea din Sibiu in care dupa un concert de jazz si lungi discutii cu o straina la fel ca si mine, ne-a prins ploaia pe stradutele vechi pe care am alergat pana la casa cu obloane grena, in care noaptea a prins gust de ploaie pe trupurile noastre si noi am simtit asta pe propriile buze. Dupa ce construiesti un personaj asa cum vrei tu sa fie, lumea il cunoaste asa cum tu l-ai conceput, in felul in care l-ai conceput, cu actiuni limitate in mediul si timpul pe care l-ai conceput, numai tu il cunosti si altcumva, zambind, la sfarsit. Daca ti se pare ca tie ca doctor dupa ce vindeci oameni, cineva iti va multumi, daca tie ca frizer, bancher, notar, avocat, actor, iti va multumi cineva pentru prestaia ta, ei bine unui scriitor ii va multumi mereu prima data personajul. Dupa un roman, poezie, nuvela, schita, nota, personajul ii zambeste si ii spune multumesc scriitorului, de-asta nu trebuie sa fii surprins si nici sa crezi ca sunt nebuni, e un fum oniric in ei, e cat se poate de normal si real. [...]